În raiul regilor daci: Sarmizegetusa

17 Iul

“Sarmizegetusa”: un cuvânt pe care unii nu l-au auzit niciodată. Alții l-au auzit, dar nu știu ce înseamnă. Nu mulți reușesc să-l pronunțe corect. Unii știu că e vorba de o cetate, desigur romană. Câțiva știu că, în realitate, e vorba de două cetăți cu același nume: una dacică și una romană.

Și dintre acești câțiva, foarte puțini au ajuns să o vadă pe prima, adevărata Sarmizegetusa, capitala regilor daci. Ea se află în Munții Orăștiei, abandonată de istorici, jefuită de căutătorii de aur.

Sora din munte și sora de la oraș

Sarmizegetusa adevărată, capitala regilor daci, este o cetate aflată în Munții Orăștiei. Soarta cea vicleană a făcut să se întemeieze o a doua Sarmizegetusă, de data aceasta romană, care astăzi are parte de o faimă mai mare decât cea dacică. Colonia romană se află aproape de fosta capitală devastată a dacilor.

Numită în vremea lui Traian – “Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica” și primind, abia mai tâziu, sub Hadrian, numele dacic de Sarmizegetusa, așezarea a funcționat fără voie ca agent de diversiune. Cei mai mulți dintre cei care au ajuns în țara Hațegului, la Sarmizegetuzs romană (se află în câmpie, la vreo 60 km distanță de cetatea montană a regilor daci), au socotit că se află la capăt de drum.

Dar adevărata cale abia acolo începe. Cei ce rămân la sora vitregă a Sarmizegetusei din munte nu mai apucă să deschidă cufărul surorii celei bune. Ulpia este o colonie romană ca multe alte sute din întreaga lume cucerită de romani, cea mai grandioasă din provincia Dacia, dar întru nimic unică, între orașele romane. În vreme ce ea, sora de la oraș, umple lapidariile și muzeele și sporovăie cu sutele de turiști veniți cu autocarele să o vadă, sora de la munte rămâne tăcută sub vălul ei de mister.

Departe de ochiul pervertitor al civilizației, într-un turn de fildeș zidit de munți-pavăză și de fagi adumbritori, Sarmizegetusa dacică nu se lasă ușor ajunsă din urmă. De la Orăștie la Costești, drumul asfaltat șerpuiește printre dealuri din ce în ce mai strânse și se oprește brusc, dincolo de “poarta cu daci”. De aici încolo e doar drum forestier frământat de hârtoape și sfâșiat de torenți, iar până la Sarmizegetusa mai sunt 20 de kilometri, pe care o mașinș obișnuită nu-i poate străbate. Unii se opresc din drumul lor aici, descurajați. Alții abandonează la jumătatea drumului. Până și timpul se oprește aici și, odată cu el, se oprește istoria însăși.

383927_10150437213333687_1308738138_n-150x150Sarmizegetusa Regia, cea regală, cea din munți, cea de la Grădiștea Muncelului, cea de la poalele muntelui Godeanu, cea cucerită de romani și făcută una cu pământul, ca să nu mai rămână piatră peste piatra din nici un templu, ca să nu mai rămână os peste os din nici un preot dac, Sarmizegetusa a existat dinainte ca Burebista să-și fi stabilit capitala acolo.

Regele get, venit probabil din câmpie, pregătit și sprijinit de marele iniîiat Deceneu, venea în munți pentru a pregăti unificarea neamurilor de daci și geți sub o singură inimă. Îndelungata sa domnie a fost curmată de un complot, în același an în care și Cezar a fost ucis. În acest răstimp, Sarmizegetusa a devenit capitala pe care Decebal o va duce, mai târziu, pe culmile strălucirii, apoi romanii pe cele ale ruinii.

Întregul munte a fost modelat. Zeci de terase au îmblânzit coamele sălbatice printr-un efort uriaș, greu de calculat, stârnind admirația istoricului Dio Cassius, care spunea că dacii și-au zidit munții. În jurul Sarmizegetusei, în cercuri concentrice, o mulțime de alte cetăți străjuiau accesul spre capitală, într-un sistem de fortificații unic în antichitate: Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Fetele Albe, Căpâlna… Toată această muncă avea să servească, după opinia “specialiștilor”, apărării strașnice a unor ziduri între care nu se afla nimic și dincolo de care se aflau niște temple. Aceasta este Sarmizegetusa, în reconstituirea lor naivă sau poate tendențioasă. Un semeț și sfidător nonsens. Sau, poate, un nepătruns mister…

Omul locului

33743_1645459898707_439993_n-150x150La Sarmizegetusa Regia se poate ajunge în patru feluri: fie pe jos, dar fără șanse de întoarcere în aceeași zi; fie cu o mașină de teren și cu mult curaj, mai ales pentru cei care nu cunosc sălbăticia drumului; fie cu unul dintre camioanele care urcă zilnic dupa lemne; fie cu… Nunu. Eu am avut șansa ultimei variante. Nunu, pe numele din buletin Vladimir Brilinsky, aparține Sarmizegetusei. El nu este decât o altă piatră dintr-un sanctuar.

Fiu de inginer silvic, cu o fire năvalnică și semeață, a crescut acolo, impregnat de sfințenia locului, de bucuria fără margini pe care ți-o dă frumusețea naturii, dar și de durerea samavolniciilor care se succed de sute de ani, ca un blestem, în cetatea dacică. Acum e ziarist, redactor-șef la revista “Dacia Magazin”. A ridicat glasul când buldozerele au intrat între sanctuare, tăvălindu-ne istoria. Apoi a protestat când arheologii și-au instalat corturile în zona sacră și și-au întins rufele pe stâlpii templelor.

A strâns în saci gunoaiele menajere, pe care aceiași arheologi le îngropaseră în incinta sacră, și le-a pus la ușile oficialităților. A protestat din nou, când arheologii au ridicat o cabană cu brâu de piatră desprinsă din zidurile și templele dacice. Și este copleșit de tristețe când asistă neputincios cum pădurile dacilor sunt doborâte fără judecată. E revoltat că Sarmizegetusa încă nu are o monografie, după aproape un secol de săpături arheologice. Ca în fiecare an, raportul de săpătura este de doar doua-trei pagini. Că nu se sapă mai mult de trei săptămâni pe an. Că la doi pași de săpătura arheologilor, care nu găsesc decât cioburi și cuie, căutătorii de comori dezgroapă mii de monede de aur și bijuterii dacice fără egal în lumea asta, care iau calea pribegiei.

  În Peştera Cizmei (judetul Hunedoara) stau ascunse desene rupestre vechi de 10 000 de ani!

Călăuza benevolă, pe drumul cel potrivnic, pe care numai el știe să-l îmblânzească, povestește cu pasiune, cât de frumoasă și cât de ranită e Sarmizegetusa. “Când eram copil, mergeam în fiecare zi la cetate, cu sora mea. Ne urcam în trenulețul care transporta lemne și urcam la Grădiște, unde ne jucam de-a regele și sora lui – Decebal și Andrada. De atunci și până acum am urcat la cetate de sute de ori și am dus cu mine mai mult de o mie de oameni. Dacă nu urc într-o săptămână, în cealaltă săptămână urc de două ori. De la moartea ultimului preot dac al Sarmizegetusei și până astăzi, nu cred că cineva a mai pășit de-atatea ori pe drumul sacru, poate cu excepția paznicului cetății. Și nici nu cred că cineva să mai fi iubit vreodată Sarmizegetusa atât de mult.

Poiana cu zei

381497_10150437218173687_1763193207_n-150x150Drumul de la Costești până la Gura Văii Albe este rupt, în câteva locuri, de torenți. Mașina străbate cei 20 de kilometri ca într-un dans sălbatic, ritualic. Răzvratirea și durerea din povestea lui Nunu par să adâncească hârtoapele din drum. “Oamenii care au lucrat cu Daicoviciu al bătrân, moși în vârstă de 80, 90, 100 de ani, mai povestesc și astăzi că academicianul frigea miei pe altarul dacilor, pe Soarele de andezit. Punea câte un fag din cei mari să ardă pe altar, dădea jarul cu poca la o parte și arunca miei acolo, care se frigeau… Dar despre sabia de aur descoperită de Maria Trufas din Cucuiș ați auzit? Încă mai trăiește femeia. I-a dat-o istoricului, dar nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu ea. Dar de găleata cu bani, descoperită de un țăran și dată lui Hadrian Daicoviciu?”

Vârful Godeanu se zărește doar pentru o clipă, și numai într-o anumită parte a drumului. “Godeanu este Kogaionul, muntele sfânt al dacilor. Iar Valea Godeanului, apa sfântă.” Reușesc să-l vad: un vârf trist și gol, de pe care nu a fost iertat nici măcar un fag: toți au fost secerați.

Ploaia care a spălat cerul dimineții s-a domolit, iar pământul cald mustește de cețuri. Un sfârșit de toamnă ca-n poveștile cu duhuri și stime. Intrăm în ceața deasă a pădurii, ca în suflarea caldă a unui zeu primordial, de la facerea lumii. Străvechiul drum pavat lucește precum o piele udă de șarpe. Tăcerea care ne însoțește devine tot mai vie. Incinta sacră izbucnește brusc, dincolo de poartă, ca o odă a bucuriei: am intrat în poiana cu zei. Un spațiu bogat și darnic, ca o oglindă a universului, însă a unui univers încă nenăscut, deși în timpii noștri pare mort demult.

Rănile Sarmizegetusei

383771_10150437217403687_975071997_n-150x150Când Vladimir Brilinsky începe să vorbească, cuvintele lui împrăștie vălătucii de ceață. “Arheologii se tot ceartă pe interpretări, pe semnificațiile pietrelor. Nu cred că asta este important acum. Nu trebuie să ne cheltuim energia pentru a descifra semnificația așezării acestor pietre. Trebuie să ne dedicăm toată energia pentru a spune tuturor ca Sarmizegetusa Regia este unică în lume. Castre și amfiteatre romane sunt cu sutele în lume. Dar un ansamblu ca cel din Munții Surianului nu mai există nicăieri. Important e ca lumea să afle că Sarmizegetusa există.”

Tocmai zăresc panoul cel nou cu planul cetății. Înainte era un panou ruginit, scris și în engleză, dar arheologii au socotit că turiștii străini nu au nevoie de lămuriri, deci cel nou este doar în română. Coborâm pe terasa a XI-a, unde se desfășoară un curcubeu de sanctuare. “Aici era rotonda de andezit. O roată mare de piatră, formată din 8 piese ca niște segmente de cerc, care pe interior aveau zimți dispuși la distanțe egale. Un fel de roată dințata, un mecanism misterios. Arheologii au scos pietrele de la locul lor și le-au aruncat în tufele de la marginea incintei sacre. Nu le plăcea ideea unui mecanism atât de avansat la daci. Sau nu-l pricepeau. Ba mai mult, i-au învățat și pe discipolii lor că aceste incizii sunt rezultatul răngilor romanilor care au venit să distrugă spiritualitatea dacilor… Câtă “precizie” puteau avea romanii aștia, când trebuiau să distrugă!” Astăzi, nimeni nu mai vorbește de acest ansamblu.

“Marele sanctuar rotund, care după unii ar fi un calendar, este emblema Sarmizegetusei. Dar este o emblemă falsă, căci el nu a arătat așa în original. Ce se vede acum este pur și simplu rodul fanteziei regizorului Gheorghe Vitanidis, când a turnat filmul “Burebista”. Așa i s-a părut lui că arată mai bine. Reconstrucția nu are nici un suport real, științific. Locul stâlpilor este respectat, dar forma și înălțimea lor sunt doar fantezii tolerate de către lumea științifică.”

Sub ramurile descărnate ale fagilor, marele sanctuar își păzește taina asemenea unui Sfinx. Cețurile se destramă domol, iar pe șirurile de pietre care formează marele calendar străfulgera, din când în când, petele aurii ale unei salamandre de foc. “Templul mare de calcar al lui Burebista a fost distrus în vremea lui Ceaușescu. A fost ideea Suzanei Gâdea, ministrul culturii și educației socialiste din acea vreme, care dorea să cosmetizeze cetatea în vederea unei posibile vizite a “tovarășului”. Au fost scoase plintele originale de calcar care nu aveau un aspect “comercial”, și aruncate în vale. S-a turnat o placă de beton, iar intenția culturnicilor de atunci era de a înlocui vechile plinte cu unele prefabricate la Barca.

Ceaușescu nu a mai venit, iar acele replici din beton au rămas în incinta sacră, mărturie a imbecilității cu care a fost tratată în acea perioadă istoria noastră. În anul 2000, după multe scandaluri și intervenții, s-au găsit bani pentru ca plintele originale să fie recuperate și puse la locul lor, chiar dacă amplasarea lor a fost făcută într-un mod dezastruos.”

  Cetatea Porolissum, judetul Salaj

Scara monumentală a templului, din care s-au găsit mai multe trepte, zace acoperită de brusturi și urzici, într-o paragină dureroasă. Aruncată într-o margine de terasă, sub un frunziș des și acoperită de mușchi, zace o altă plintă misterioasă. “Plinta asta are șapte orificii cu diametre și adâncimi crescătoare într-o progresie aritmetică perfectă. Și despre găurile astea zic arheologii că-s făcute cu ranga, de romani. Stăteau romanii să calculeze exact distanța între găuri și adâncimea lor atunci când distrugeau?” Mai spre mijlocul poienii, se aflaă rămășitele unui vas de andezit, plin cu apă de ploaie, în care mișună mormoloci de broască.

385560_10150437210868687_771290267_n-150x150“Un cercetător englez care a vizitat Sarmizegetusa spunea că și la Stonehenge există așa ceva și că este vorba de un astrolab străvechi. Vasul se umplea cu apă, și noaptea se urmărea poziția stelelor care se oglindeau în el. Arheologii de azi susțin că e vorba de un vas de cult, folosit la libațiuni.” Nici despre acest vas nu auzisem din lucrările pe care le-am consultat. Nu e considerat suficient de important ca să fie menționat. Soarele de andezit, misteriosul altar circular, își arată rănile oblojite cu ciment: mai multe raze de piatră au fost distruse, întâi din pricina furiei romanilor, apoi din pricina agapelor academicianului Daicoviciu.

Mai sus, pe terasa a zecea, marele templu cu coloane de andezit pare surpat în propriile-i temelii: un câmp de plinte imense, cu diametrul de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse înainte de a răsări. Templul nu a mai ajuns să fie terminat, din pricina războaielor. “Romanii erau în general toleranți cu religia și zeii popoarelor pe care le cucereau. Totuși, la Sarmizegetusa, au distrus absolut totul în incinta sacră, cu o furie oarbă. Nu au mai făcut așa ceva decât cu templul din Ierusalim. Dacii erau atât de puternici, datorită religiei lor, datorită credinței în nemurire. Probabil, pentru romani, asta era calea cea mai sigură de a-i înfrânge: să le distrugă templele și altarele și să le alunge zeii. Mai multe bucăți din coloanele templelor au fost folosite de romani la refacerea zidului cetății. Altele zac aruncate în vale, ca și multe alte fragmente din construcțiile din incinta sacră. Nimeni nu se îngrijește de ele, să le aducă, să le curețe, să le expună într-un muzeu. Sunt cu sutele. Nu au fost inventariate niciodată.”

Sarmizegetusa îmi pare un crai sfârtecat, cu oasele împrăștiate, doborât de un frate hain, venit să-i fure împărăția. Când va veni cineva să-i așeze la loc toate frânturile de trup, să le stropească cu apă vie și să sufle de trei ori asupra lor, Sarmizegetusa va reintra în timp, în istorie.

Palatul lui Decebal

Zidurile cetății și incinta sacră reprezintă tot ce se poate vedea la Sarmizegetusa. Nu poți să nu fii uimit când citești, în puținele lucrări de specialitate, că regele dac nu avea un palat al lui. Că în fapt, el își conducea regatul de pe cal. Că avea comori de aur și bijuterii fabuloase, dar dormea prin colibe sau direct pe pământ. Se afirmă că la Sarmizegetusa s-au descoperit doar ziduri și templele din zona sacra. S-a presupus că e vorba doar de o cetate de refugiu, niște ziduri între care se adunau oamenii la primejdie, și de un centru religios. Și totuși, dacă acolo era doar un refugiu, unde era capitala? Căci o capitală grandioasă trebuie să fi existat.

“Până în prezent, nu s-a săpat nici 10% din ceea ce înseamnă Sarmizegetusa Regia. Arheologii sapă foarte puțin și mereu în aceleași locuri. E adevărat că nu sunt fonduri și nici condiții normale pentru a face arheologie modernă. În ultimele campanii de săpături, au început sa sape pe terasa a IX-a. S-au scos la iveala vestigiile unei clădiri civile, care pare unică intre descoperirile de până acum. Unii arheologi spun, pe la colțuri, că acolo ar putea fi palatul lui Decebal. Dar nu pot săpa mai departe. Situl arheologic Sarmizegetusa este inclus în Parcul Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina. Deasupra vestigiilor se află fagi seculari. Fiind rezervație, nu se poate tăia nici o creangă, deci săpăturile nu pot continua. E un cerc vicios, o aberație.”

La marginea terasei, se vad, într-adevăr, rămășitele unei clădiri civile. În vara aceasta, arheologii au descoperit acolo baza de andezit a unei coloane. Cu doi ani înainte, arheologii au scos mai multe pietre de calcar din această construcție, care ulterior au fost acoperite cu pământ și date uitării.

După unele păreri, mai multe reprezentări de pe Columna lui Traian ar putea sugera existența unui palat la Sarmizegetusa. Și bunul simț ne obligă să gândim la fel. În același timp, potrivit cu reprezentările de pe controversatele plăci de plumb de la Sinaia (considerate de unii falsuri, de alții copii după originale dacice pierdute sau chiar piese autentice, vechi de 2000 de ani), chiar în zona în care începe să se dezvăluie această clădire, e figurat palatul lui Decebal. O clădire impresionantă, din piatră, cu scări monumentale, pe latura de răsărit.

Undeva, în dreapta palatului, sunt cele două temple patrulatere de pe terasa XI. Grandiosul templu de pe terasa X nu figurează în reprezentările de la Sinaia, lucru firesc, căci templul nu a fost niciodată terminat. Deci, este foarte posibil ca arheologii să fie la un pas de descoperirea palatului lui Decebal. Și totul se oprește aici, ca într-o piesă de teatru absurd.

Simple coincidențe?

Plăcile de la Sinaia

fig5big-150x150Între plăcile de plumb de la Sinaia, una este cu adevărat deosebită: placa nr. 21, care înfățisează planul cetății Sarmizegetusa, în vremea regelui Burebista. Partizanii ideii de fals, care susțin că aceste tăblițe sunt rodul unei minți bolnave, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, nu îndrăznesc să se aplece cu temeinicie asupra acestui plan de cetate, ci susțin, încurcați, că oricine putea să faca o astfel de reprezentare. Totuși, la acea vreme, încă nici nu se bănuia ce fel de vestigii ascunde Grădiștea Muncelului. Traseul zidurilor era cunoscut doar vag, iar la existența unei zone sacre nu se gândea încă nimeni. Abia dupa un veac s-a putut afirma că acolo a fost capitala regilor daci, după ce s-au desfășurat cercetaări arheologice sistematice.

  Tara Motilor din Muntii Apuseni – Documentar de exceptie

Și totuși, traseul actual al zidurilor nu corespunde cu cel din placa 21. Diferențele sunt destul de mari. Dar un arheolog priceput ar trebui să recunoască faptul că tocmai aceste deosebiri fac din acea imagine o mărturie vrednică de crezare. În imaginile de pe placa de plumb, există un zid, înspre sud, care mărginește un drum care leagă poarta de vest de cea de est. Acest drum, acoperit de o galerie, duce în afara incintei, la două temple. În realitatea de pe teren, zidul de sud este departe de acest drum principal care străbate cetatea de la vest la est. Și e normal să fie așa.

Arheologii știu foarte bine că zidul dacic de sud a fost demontat integral de romani, laturile de vest și est au fost prelungite și s-a construit un nou zid, mult mai la vale. Astfel, suprafața pe care o închideau zidurile a fost, practic, dublată. Traseul vechiului zid original de sud a fost descoperit de arheologi abia de câțiva ani. Iată cum planul din placa 21 reproduce exact situația reală din vremea lui Burebista, și nu pe cea actuală, cu modificările făcute de romani după cucerire. Mai e de adăugat că, în vremea lui Burebista, într-adevăr, nu existau decaât două temple…

Urcăm pe terasa I, în cel mai înalt punct al fortificației, unde ar fi trebuit să fie, potrivit planului desenat pe una din plăcile de la Sinaia, vechea reședință a lui Burebista, părăsită mai târziu de Decebal, în folosul marelui palat de piatră construit mai în vale. Pe plăcuță există o locuință modestă, un turn de lemn, cu alte patru turnuri mai mici, la colțuri. Dar pe terasa I, cea mai înălțată, arheologii au săpat și nu au găsit nici un fel de vestigii. Au remarcat, în schimb, un lucru trist: că straturile de pământ au fost răvășite în mod barbar, până la carnea de piatră a stâncii. Nu se mai poate reconstitui nimic. Dacă va fi existat o clădire de lemn, pe care romanii au incendiat-o, nu se mai poate da de urma ei.

“Aici au săpat mulți căutători de comori, mai ales între 1802 și 1804, când Grădiștea Muncelului devenise un adevărat bâlci. Veneau oamenii cu sutele, din toate colțurile imperiului austro-ungar. Au făcut un rău cumplit arheologiei, răvășind straturile de pământ. Iar terasa I a fost prima ochită, deoarece era punctul cel mai înalt. Acum e prea târziu să se mai repare ceva. Cercetarea arheologică din zilele noastre este în mare suferință din această cauză.” Acolo, pe vârful cetății, între gropile jefuitorilor de istorie, timpul o ia inapoi, cutremurat de atâta nenoroc, subțiind prezentul până la dispariție.

Când Sarmizegetusa va începe să vorbească

Vladimir Brilinsky crede ca Sarmizegetusa e blestemată. Că prea multe rele i se întâmplă de când romanii au pus piciorul aici: zdrobită de cuceritori, jefuită de-a lungul timpului de căutătorii de aur, ignorată de autorități, neglijată de arheologi, pângărită de diverse secte de exaltați… Sprijinit în toiagul lui, asemenea unui Deceneu ce poartă povara a doua milenii de somn tulbure și de întunecate dureri, ghidul meu cade pe gânduri.

387950_10150437215473687_2003367269_n-150x150Privindu-l, îmi pare a fi sfetnicul de taină al unui ultim rege neștiut, care își tot strânge oastea, pentru a-i alunga pe dușmani. “Noi suntem dușmanii Sarmizegetusei: ignoranța noastră, nepăsarea noastră, interesele de tot felul.” Îl intreb, profanând momentul, de ce merge atât de des la cetate: ce-l atrage, ce îl cheamă? Nu știe. Încă n-a aflat. Și, probabil că nu e nimic de aflat. Știe doar că trebuie să meargă acolo. Cu fiecare om pe care îl duce la cetate, răul adunat acolo scade. Le transmite tuturor dragostea sa pentru Sarmizegetusa: unii o primesc, alții nu. Dar iubirea lui este atât de mare, încat, încet-încet, împrăștie cețurile și dezleagă blestemele.

M-am reîntors la Sarmizegetusa după o lună, odată cu prima ninsoare. Nimic nu mai era la fel. N-am putut tulbura Valea Albă din somnul ei de nea, ci am mers de data aceasta pe Valea Godeanului, apoi prin pădurea ninsă, pieptiș, până în incinta sacră. Cărarea din padure șerpuia neștiută pe sub omăt, rătăcindu-i pe profani. După un urcuș purificator, am ieșit la marginea poienii cu zei, sub hora rotitoare a fulgilor. Totul era alb, precum liniștea îngerilor. Sanctuarele dispăruseră sub valul neînceput de zăpadă.

Doar stâlpii marelui calendar țâșneau iîntunecați, întruchipând o pădure de cruci fără brațe. Mi-am ținut suflarea de teamă să nu gonesc clipa. Nu pot să cred că Sarmizegetusa este blestemată. Blestemele nu pot atinge raiul. Și mai cred că umbrele care se preling pe obrazul cetății sunt date de o piedică trecătoare în calea luminii: ignoranța noastră. Despre Sarmizegetusa știm atât de puține, poate pentru că încă nu suntem pregătiți să aflăm. Într-o bună zi, ne vom trezi din adormire și vom înțelege că acesta este un loc unic în lume. Vom înțelege cât de săracă e lumea de doua mii de ani încoace, de când noi ne-am dat uitarii istoria. Abia atunci, Sarmizegetusa va începe să ne vorbească.

un articol de Aurora Pețan (preluat din Formula AS)

Sursa: adevaruldespredaci.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *