9 mai 1877 – declaraţia ministrului de externe al României, Mihail Kogălniceanu, în Camera Deputaţilor: “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare.”
10 mai 1877 – proclamarea independenţei în Senat.
După făurirea statului naţional român, în 1859, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, statul român a trecut la înfăptuirea, sub domnia lui Alex. I. Cuza, a unei serii de reforme în direcţia modernizării ţării. Acestea au constituit temelia proclamării şi, ulterior, a cuceririi independenţei de stat. Dar România a continuat să fie vasală faţă de Imperiul Otoman. Ţara noastră era silită să recunoască suzeranitatea otomană, să plătească un tribut anual şi să accepte stăpânirea Porţii în Dobrogea, la gurile Dunării. La acestea se adăugau şi alte obligaţii pe care le impunea Poarta Otomană. De aceea, independenţa ţării devenise un ideal al tuturor românilor. În privinţa mijloacelor pentru obţinerea acestui deziderat, părerile guvernanţilor şi ale politicienilor erau diferite: oscilau între război şi cale diplomatică. Lascăr Catargiu (1823-1899) – şef al Partidului Conservator – considera că doar o apropiere de Germania, Austro-Ungaria şi Rusia putea aduce independenţa ţării noastre. La 27 aprilie/3 mai 1873, regele Carol I a pus în discuţia guvernului problema independenţei de stat. În anul 1875 au început mai multe răscoale antiotomane, mai întâi în Bosnia şi Herţegovina, apoi în Bulgaria în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război împotriva Imperiului Otoman, ca urmare a faptului că acesta trecuse la reprimarea sălbatică a luptei naţionale a popoarelor aflate sub stăpânire otomană. La rândul ei, Rusia se pregătea de război pentru a veni în sprijinul popoarelor balcanice. La 4 aprilie 1877 a fost semnată o convenţie între România şi Rusia, prin care armatele ruseşti erau libere să treacă prin ţara noastră spre Balcani. Convenţia a fost semnată de M. Kogălniceanu. În convenţie se preciza că guvernul rus va “respecta drepturile politice ale statului român”. În acelaşi timp, statul român a luat măsuri de mobilizare şi de pregătire a armatei. La 11 aprilie 1877, armatele ruse au trecut frontiera României, iar la 12 aprilie, Rusia a declarat război Turciei. Această convenţie dintre Rusia şi România a reprezentat un eveniment important pe calea afirmării independenţei de stat a României. Forţele armate ale României numărau atunci circa o sută de mii de militari. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării, pentru a putea preveni orice incursiune turcească peste Dunăre. Turcii au început să bombardeze localităţile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu. Românii au ripostat, bombardând Turtucaia şi Vidinul. La 29 aprilie, Adunarea Deputaţilor a declarat stare de război între România şi Poarta Otomană, iar la 30 aprilie, şi Senatul a votat starea de război. Ambele Camere au cerut ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman.
Independenţa, consfinţită pe câmpul de luptă
La 9 Mai 1877, Adunarea Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a ţării. În faţa Adunării, M. Kogălniceanu, ministrul de Externe declara: “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. Proclamarea independenţei naţionale şi declararea stării de război între România şi Poarta Otomană, înlăturarea raporturilor de vasalitate au avut un puternic ecou la toţi românii, inclusiv la cei din Bucovina, Transilvania şi Banat. Dar independenţa, fiind proclamată, trebuia consfinţită pe câmpul de luptă şi impusă Europei pentru a fi recunoscută. Guvernul român, prin agenţii săi diplomatici, a cerut guvernelor europene să recunoască independenţa României. Turcia a declarat că îşi păstrează “drepturile intacte” asupra României. Guvernul englez cerea puterilor europene să ia măsuri energice de pedepsire a României pentru încălcarea tratatelor. Oficialităţile franceze au primit cu răceală vestea proclamării independenţei României. Germania impunea României să plătească pe acţionarii unui consorţiu german, care construise o cale ferată. Austro-Ungaria a adoptat o atitudine rezervată, recomandând şi celorlalte ţări europene să ia o hotărâre abia după război. Şi Italia a păstrat, oficial, o oarecare rezervă, deşi îşi exprima simpatia faţă de proclamarea independenţei României. Doar Rusia a acceptat independenţa ca un fapt împlinit.
Război de eliberare naţională
După istoricele lupte de la Plevna, Rahova şi Vidin, cu pierderi însemnate de ambele părţi aflate în luptă, România şi-a consfinţit independenţa. Atacul redutei Griviţa va rămâne o pildă înălţătoare de curaj şi bărbăţie a ostaşilor români, al căror eroism i-a impresionat pe corespondenţii de presă străini, care au relatat despre vitejia acestora. Soldatul Parpală Constantin, din Regimentul 9 Dorobanţi, rănit grav, în momentul când a căzut la pământ, a strigat: “Să trăiască România!”. Prin cucerirea Plevnei, după aproape cinci luni de lupte crâncene, s-a încheiat cea mai grea etapă a războiului, iar victoria finală a armatelor române şi ruse devenise sigură şi iminentă. Trupele aliate au capturat peste patruzeci şi cinci de mii de prizonieri turci. După căderea Plevnei, s-a trecut la cucerirea Vidinului, după ce izbânda de la Rahova aparţinuse în întregime armatei române. La 15 ianuarie 1878, artileria română de pe ambele maluri ale Dunării a început un bombardament puternic asupra Cetăţii Vidin. La 22 ianuarie s-a încheiat un armistiţiu între Rusia şi Turcia, în urma căruia, la 11 februarie 1878, Izzat-Paşa a primit de la Constantinopol ordinul de a preda armatei române cetăţile Vidin şi Belogragic. La 12 februarie, trupele române au intrat în Vidin. Era pentru prima dată de la zidirea acestei cetăţi când în interiorul ei pătrundea o armată străină. Ocuparea Vidinului şi Belogragicului au constituit cele din urmă acte de război ale trupelor române în această campanie. Acţiunile militare din zona Vidin încheie în mod glorios şirul luptelor seculare purtate de oştile române împotriva ocupanţilor otomani. Războiul purtat de România împotriva jugului otoman a fost un război drept, de eliberare naţională de sub o dominaţie străină care frâna de veacuri dezvoltarea poporului nostru. Lunga dominaţie a otomanilor în orizontul cultural al românilor n-a lăsat altceva decât păguboase obiceiuri, precum bacşişul şi câteva cuvinte în lexic: bacşiş, ciorbă, catifea, cearşaf, chirie, ciulama, saltea, chibrit, pilaf, sarmale, tutun ş.a. În schimb, a determinat ca în viziunea românilor, lumea să se împartă în creştini şi păgâni, adică între oameni de aceeaşi credinţă şi necreştini, fără vreo lege morală, oameni cu care nu te poţi înţelege, aşa cum a rămas în expresia românească: “Nu înţelegi odată? Ce, eşti turc?”. Lupta şi jertfa românilor, de la marea invazie a tătarilor din anul 1241 şi până la eroii de la Plevna, au ajutat Occidentul să se dezvolte în linişte în orizontul spiritual al Renaşterii, al Iluminismului, al Clasicismului, în timp ce în Moldova, cronicarul Miron Costin exclama cu durere: “Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum de nu stăm de scrisori (scrieri), ci de griji şi suspinuri”.
Independenţa, recunoscută de puterile europene
După biruinţa finală împotriva Porţii Otomane, Turcia a cerut armistiţiu, care s-a încheiat la 19 ianuarie 1878. Apoi s-a încheiat Pacea de la San Stefano, prin care România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Congresul de la Berlin, din 1878, reunind marile puteri, a confirmat actul săvârşit de România la 9 Mai 1877. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia au recunoscut Independenţa României în toamna anului 1878, iar în 1879, şi Italia a recunoscut Independenţa României. Germania, Franţa şi Anglia au recunoscut Independenţa României abia în anul 1880.
Participarea victorioasă şi eroică a poporului român la Războiul din 1877-1878 a avut o adâncă semnificaţie morală asupra românilor, a ridicat conştiinţa naţională, a creat naţiunii române o stare de spirit optimistă, încrezătoare în forţele sale şi în perspectiva întregirii naţionale a patriei. De reţinut că Independenţa României n-a fost obţinută prin bunăvoinţa puterilor europene, ci prin lupta eroică şi prin jertfele de sânge ale ostaşilor români, prin contribuţia maselor populare, care au sprijinit şi au dus greul războiului. Eroismul dorobanţilor (al “curcanilor” – cum li se spunea în 1877) a fost imortalizat în documentele şi presa vremii, precum şi în versurile nemuritoare ale unor poeţi români, dintre care îi menţionăm pe V. Alecsandri, cu poezia “Peneş Curcanul” şi pe G. Coşbuc cu poezia “O scrisoare de la Muselim-Selo”. Şi marele pictor Nicolae Grigorescu a glorificat eroismul ostaşilor români în pânza sa “Atacul de la Smârdan”. Cucerirea independenţei naţionale a constituit un eveniment de importanţă crucială în dezvoltarea României moderne.
