ZAMOLXE: Pe urmele marelui zeu

22 Ian
Muntele Gugu. Aici a fost Kogaionul dacic?

Muntele Gugu. Aici a fost Kogaionul dacic?

* Între numeroasele locuri în care se spune că-ar fi trăit zeul dacilor se află şi muntele Gugu. În vârful lui este o peşteră şi în apropiere un pârâu. Chiar dacă timpul a şters toate urmele locuirii, cine ajunge acolo înţelege de ce dacii mureau râzând *

Şi dacă este adevărat? Dacă muntele sacru al dacilor, Kogaion, există cu adevărat? Dacă aş putea să merg şi eu pe urmele lui Zamolxe, ma­rele zeu al dacilor? Deja imaginaţia zbura departe, ca norii purtaţi de vânt. De unde a apărut această legendă a lui Za­molxe şi a Kogaionului, muntele sfânt? Cele mai vechi însemnări sunt bineînţeles de la greci, din antichi­tate, primul dintre ei fiind Hero­dot. A­cesta povesteşte despre Zamolxe că era un fost sclav al lui Pitagora. După ce a redevenit om liber, s-a îmbogăţit şi s-a întors acasă, în Tracia. Aici şi-a făcut „o odaie”, unde primea ca oaspeţi pe cei mai de seamă conducători, învăţându-i că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi veşnic. Zamolxe, cunoscut şi ca Gebe­lei­zis, a pus să fie săpată „o subterană” în care a dispărut timp de trei ani, con­cetăţenii lui crezându-l mort. După trei ani însă, a reapărut şi, în felul acesta oamenii au fost convinşi că există viaţă după moarte şi că ce spune el este ade­vă­rat. Herodot povesteşte acestea pe la 450 înain­te de Hristos şi ceea ce spune el s-ar fi întâmplat cu aproximativ o sută de ani înainte, deci între 546 şi 478 î.H.

O altă personalitate a antichităţii, Strabon, marele geograf grec, scrie şi el ce a aflat de la înaintaşii săi des­pre Za­molxe şi daci, lărgind un pic legenda cu noi amă­nunte. După Strabon, Zamolxe fusese sclav la Pitagora, însă umblase mult, până în Egipt, tot pentru a învăţa. Întors acasă, în Tracia, a devenit mai întâi mare preot al regelui şi abia apoi s-a retras într-o peşteră pe vârful unui munte, oamenii considerându-l zeu. Aici apare primul indiciu concret despre muntele lui Zamolxe: „Şi muntele a fost considerat ca sfânt şi-l numesc sfânt, numele lui e Cogaenon, la fel cu numele râului ce curge pe lângă dânsul”. A­cesta este singurul indiciu concret, pen­tru a afla unde se află muntele sfânt al dacilor. Stra­bon mai povesteşte despre înţelepciunea şi obiceiurile lui Zamolxe, că ştia astronomie, cunoştea bine nume­rele şi îşi învăţa discipolii să trăiască în mare cumpătare şi fără să mănânce car­ne de animal. Mai târziu, pe la anul 100 după Hristos, istoricul roman, de ori­gine iudaică, Ioseph Flavius, des­criind obiceiurile esenienilor, spune că „traiul lor seamănă cu al aşa-nu­miţilor polistai de la daci”, sanctuarele fiind amplasate şi la ei sus, pe munţi, cât mai aproape de cer.

Mircea Goloşie

Mircea Goloşie

Plecând de la aceste sumare infor­ma­ţii, aflate în izvoare străine, mulţi istorici şi oameni de litere români s-au apucat să „demonstreze” diferitele locuri în care s-ar afla Kogaionul. Mihail Sado­veanu susţinea că este în Munţii Căli­mani, Nicolae Densuşianu considera că este Vârful Omu, Constantin şi Hadrian Daicoviciu credeau că muntele „Ko­gaionon” al dacilor este Dealul Munce­lului din Munţii Orăştiei, cu complexul său de sanctuare, în timp ce C.C. Giu­rescu şi Dinu C. Giurescu par a admite că Cogheionul ar fi muntele Gugu, aflat în apropiere de Caransebeş. Pe cine să crezi mai întâi? Cine are dreptate? Cine are argumente convingătoare? Tocmai când mă gândeam că am ajuns într-o fundătură şi că este imposibil să verific adevăruri aflate în zone geografice foar­te îndepărtate, am descoperit că Dinu C. Giurescu se ba­zează în teoria sa pe o carte celebră în perioada interbelică, scrisă de Alexandru Borza.

Sanctuarul dacilor

Moş Ion Zărveşti

Moş Ion Zărveşti

Naturalist de excepţie, al cărui nume îl poartă astăzi Grădina Botanică din Cluj, Borza făcuse în anii ’40 ceea ce ar fi trebuit să fac eu acum: bătuse la pas toată ţara şi scrisese o cărticică cât o broşură, de numai 20 de pa­gini, despre locul în care credea el că se afla Kogaio­nul, intitulată „Sanctuarul Dacilor”. Argumen­tele sale sunt bine documentate din punct de vedere istoric şi, cel mai important, bine verificate pe teren. Pe scurt, Alexandru Borza foloseşte mai multe metode pentru identificarea Kogaionului şi încearcă să vadă ce iese la intersecţia lor. Prima metodă este cea istorică, din scri­eri, şi ea nu ne ajută prea mult, pentru că ne spune doar că Kogaionul este un munte înalt, cu o peş­teră în vârf, unde lo­cuieşte Marele Preot, şi cu un râu în apro­­piere, ce poar­tă numele muntelui. A doua metodă este cea lingvistică. Borza demonstrează că numele de Gugu ar putea să provină de la cel de Koga­ion. A treia metodă este cea geografică, şi aici el are cel mai bun ar­gu­ment: deşi a cunoscut toţi munţii Ro­mâ­niei, niciunul nu corespunde mai bine descrierii isto­rice. Muntele Gugu are peste 2000 de me­tri, are un izvor lân­­gă el care se nu­meş­te Izvorul Gugu­lui şi… chiar în vâr­ful său există o peş­teră locui­bilă! A patra metodă este cercetarea ar­heologică, însă nimeni până la Borza nu cercetase peş­tera de pe mun­tele Gu­gu, şi nici în zilele noastre nu s-a încu­metat vreun arheolog să ajun­gă la ea. Argu­mentele lui Ale­xan­dru Bor­­za erau atât de cum­pănite şi pre­zen­tate atât de calm, fără exagerări mistice sau specu­laţii perso­nale, încât la sfârşi­tul celor douăzeci de pagini, am sărit în sus de bucurie, de parcă tocmai gă­si­sem harta către centrul pământului. Aşadar, Mun­tele Gugu era Kogaionul, muntele sacru al dacilor? Cel mai pro­babil. Mi-am amin­­tit de gugu­lanii de la poa­le­le mun­telui, pe care îi cunoscusem şi despre care am scris, şi care m-au uimit prin încăpăţânarea cu care păstrea­ză până în ziua de azi obi­ceiuri româ­neşti ances­trale. Oa­meni gos­podari ce ţin la pămân­turile lor mai presus de ori­ce, unii spu­nând chiar că ei sunt cei mai curaţi des­cen­denţi ai dacilor. A doua zi mi-am fă­cut bagajul. Direcţia: Munţii Retezat-Go­dea­nu.

Cititi si...
Geoagiu Băi devine staţiunea de excelenţă a României / Geoagiu Bai becomes Romania's excellence resort

Arhiva exploratorilor

Mircea Goloşie conduce „Hobby Club Jules Verne” din Buziaş. De cum intri pe poarta casei sale, totodată şi sediu al clubului, ai imediat senzaţia că eşti în spaţiul unui aventurier. În capătul boltei de viţă de vie se află un garaj improvizat, în care două maşini Aro stau echi­pate de drum, gata oricând să pornească în expe­diţie. Intri în casă, şi holul este burduşit cu tot felul de aparate de emisie-recepţie, radare şi detectoare. De jos până în tavan, stau unele peste altele carcase meta­lice cu zeci de butoane, ecrane şi fire de-ai zice că poţi co­munica şi cu planeta Marte. Imediat în stânga, ajun­gem într-o cameră de lucru şi ne aşezăm la masă. Pereţii sunt dublaţi cu cărţi înghesuite, şi pe verticală, şi pe ori­zontală. Peste tot sunt agăţate hărţi cu marcaje. Camera pare mai de­grabă cabina unui vapor plecat să facă înconjurul lumii. Iar Mircea Goloşie, cu aerul unui căpitan trecut prin multe furtuni, mă întreabă:

– Ai vrut să mergi pe Muntele Gugu şi ai ajuns la Buziaş! Cu ce pot să te ajut?

Lumea văzută de pe Vârful Gugu

Lumea văzută de pe Vârful Gugu

Ajunsesem iniţial la Haţeg. De acolo am pornit la Ca­ransebeş, în zona gugulanilor, acele sate risipite la poalele muntelui. Am înconjurat Munţii Ţarcului şi am luat la rând toate cătunele de la Rusca până la Corne­reva. Timp de trei zile, am căutat bătrâni care să ştie legende despre Muntele Gugu, o amintire, o întâmplare sau o mărturie. Nimic. Toţi gugulanii din acea zonă mi-au spus că ei nu au mers niciodată pe muntele Gugu, de la care de bună seamă li se trage numele. Aşa că din Caransebeş am luat-o către Lugoj şi apoi către Buziaş, unde ştiam că există acest Club şi căpitanul său, un împătimit al muntelui, care cu siguranţă auzise de Za­molxe şi Muntele Sacru al dacilor. „Sigur că am au­zit, ba chiar am fost de mai multe ori acolo!” îmi spune cu entuziasm Mircea Goloşie. „Există şi e, într-adevăr, un munte special! Ceva inexplicabil se întâmplă acolo. Echipa noastră a măsurat radiaţiile şi sunt în para­me­trii normali. În schimb, locul are un magnetism ciudat, cu fluctuaţii. De exemplu, busola indică nordul, însă din când în când începe să i se învârtă acul şi îl caută fără să îl găsească. Am petrecut mai multe zile pe vârful Gugu. Aşa am observat şi lumini ciudate, ce apar în special noaptea, între ora nouă şi nouă şi jumătate. Un alt fenomen rar este cel de rectanţă: pietrele se mişcă, se deplasează. În mod spectaculos, pe Gugu rectanţa este negativă, adică pietrele se mişca în sus, spre deal. Poţi vedea dârele lăsate în urmă, un mic şanţ şi pămân­tul adunat în capătul pietrei, din cauza mişcării. Peş­tera există şi ea, chiar în vârful muntelui! Am văzut-o, am studiat-o atât cât am putut. Dacă mă întrebi pe mine, nu are cum să fie naturală. Intrarea e făcută din două pietre megalitice, peste care a fost adăugată o alta, de mărime impresionantă. E lungă peştera, şi toate pietrele ce îi formează pereţii, cât şi cele ce sunt puse deasupra, în chip de acoperiş sunt aşezate de mâ­nă de om, nu au cum să fie naturale, deşi nu se vede vreo urmă de cioplire”. Mircea Goloşie scoate câteva dosare vechi şi îmi arată arhivate fotografii făcute peşterii de pe Gugu de Alexandru Borza, aşa cum a descoperit-o el în 1942, dar şi fotografii recente, făcute de cei de la „Hobby Club Jules Verne”. Îmi citeşte din notiţele luate de el într-o agendă veche, cu scris mărunt. „Ciobanii din zonă ştiu că este un loc special. Cei mai mulţi se feresc să amintească acest loc de sărbători, de teamă să nu le moară oile sau să păţească vreo nenoro­cire. De altfel, pe platoul de lângă peşteră, nu îşi ţine nimeni oile. Unii ciobani spun că cine a păscut turma acolo s-a trezit cu un ger năpraznic în august şi i-au îngheţat toate oile, sau că stâna i-a fost trăznită. Se mai spune că un cioban a intrat în peşteră, ba chiar a cobo­rât în grota de sub ea, şi acolo a văzut un şarpe uriaş din aur. Nu cred aşa ceva, cel mult poate să fi fost un sanctuar din piatră aurit”. Apoi Mircea Goloşie pune pe masă hărţile şi îmi arată traseele pe unde se poate intra către vârful Gugu. Înainte de a ne despărţi, îmi mai dă un ultim sfat: „Şi treci prin Zărveşti. Doar ăla e satul ciobanilor care ştiu taina muntelui Gugu!”.

Peştera lui Zamolxe

Peştera lui Zamolxe

Muntele ciobanilor

Cititi si...
Cetatea Făgăraş, al doilea cel mai frumos castel din lume

Degeaba ai căuta pe hartă drumul ce duce în satul Zărveşti. E ca o intrare secretă, chiar din mijlocul oraşu­lui Caransebeş. Nu există indicator: o străduţă se face în dreapta, trece pe lângă biserici, şi când crezi că se ter­mi­nă, că ai ieşit din oraş, satul se întinde în faţa ta prin­tre lanuri de porumb şi livezi. Zece minute cu maşina şi ai ajuns. Sat e un fel de a spune, pentru că toate casele, pe-o parte şi pe alta, sunt ca nişte palate. Porţi uriaşe pictate, case mari, lungi cât o şcoală, toate lipite una de alta. Sub ferestre, pe câte o băncuţă, stau bătrânii, dea­supra acope­rişurilor roşiatice se vede Muntele Mic. Din om în om, am ajuns la bătrânul Dăscăles­cu, unul dintre cei mai vechi ciobani din sat. Are o casă făcută din cărămizi înflo­rate. Are mai bine de optzeci de ani, şi nepo­tul său îmi reco­mandă să vorbesc mai tare. Moş Ion se aşează la masă şi îndreptând spre mine o ureche, îmi ascultă între­bă­rile. Tace, clipeşte de câteva ori şi stă sprijinit în baston. Cu privirea pier­dută în amin­tiri, începe apoi să îmi po­vestească. „Muntele Gugu e cel mai fru­mos munte de la noi. Te-ai dus de­geaba pe văile de la Cornereva: ei aveau alt mun­te. Aici, fiecare sat e cu muntele lui. Şi Gugu era al zărveştilor. Din moşi stră­­moşi, aşa ne-am pome­nit, mergeam cu oile acolo. Vârful Gugu e al nostru. Vâr­ful mai mic de lângă era al brănenilor, şi de-aia aşa i-am şi zis, Vârful Bran. Pe lângă noi, mai erau de la Cracul peş­terii în stânga şi în dreap­ta locurile numite Al ilovenilor şi Al apa­de­nilor, că acolo ve­neau cu oile din încă două sate de aici, Ilova şi Apadia. Eu am pornit când eram fe­cior cu oile şi aveam două oi. Cel mai mult am avut după însurătoare, optzeci de oi. Nu am avut oi multe, da’ am mun­cit mult ca cioban. Era viaţă grea, dar foarte frumoa­să. Din pri­măvară până în toamnă, stăteam în munte şi nu mân­cam alta decât urdă sau caş sau caş lungit cu apă. Era bă­taie, care prin­de ceaunul să mănân­ce crusta de mă­mă­ligă de pe el. Şi de multe ori, la masă, mai bă­gam câte o bucată de mămăligă în opincă, sub talpă, să am ce mânca mai târziu. Când ploua sau era fur­tună, in­tram în pădure unde era uscat, o picătură de apă nu a­jun­­gea. Şi în rest, mergeam cu oile, dor­meam la um­bră şi mai ziceam la flu­ieră, să cân­tăm şi noi ca păsă­rile din crâng, în zori, sau după cum erau doinele vechi”.

La intrarea în peşteră

La intrarea în peşteră

Altceva bătrânul nu mi-a spus. Mi-a descris în amă­nunt vârfurile şi văile, unde sunt izvoarele şi cum mi­roa­se iarba altfel, de la o zi la alta. Despre Zamolxe nu auzise. Nu văzuse lumini ciudate, poa­te doar stele căzătoa­re, şi nimic neobişnuit nu îi atrăsese atenţia în toţi acei ani de ciobănie. Vă­zuse în schimb peştera din vârf. „Ieee, aşa peş­tera aia din pietre mari. De câteva ori m-am băgat în ea, de vreme rea. Fain adăpost, alt­ceva nimic”, spune moş Ion.

Am plecat de la el strângându-i mâna bătrâ­nă şi noduroasă. L-am văzut intrând înapoi în curtea plină de copiii şi nepoţi. O familie tipică de gugulani, ce trăieşte câte trei-patru generaţii sub ace­laşi acoperiş. Eram descumpănit: nu aflasem nimic sen­za­ţional. Am scos harta şi am privit dru­mul pe care mi-l pro­pusese bătrâ­nul, „cel mai scurt şi cel mai sigur”: era de vreo 20 de ore, cu rucsacul şi pro­viziile în spate. Am hotărât să o iau pe la barajul de acumulare de la Gura Apei.

Printre stele

Legenda

Legenda

Am pierdut o zi, ur­când pieptiş pe drumuri fores­tiere ce se înfundau, fără să văd niciun mar­caj. Nu aş fi ghicit niciodată drumul: tre­buia să o iau chiar prin albia Râului Şes, mi-a dezlegat taina un pă­durar. Pote­cuţa e doar de câţiva centi­metri, as­cun­să pe sub frunzele gi­gantice de brus­turi. Când poteca a dispărut şi a trebuit să merg de-a dreptul prin pie­trele uria­şe şlefuite de râu, a început şi marca­jul, o linie roz, ce apă­rea din loc în loc. Gata! Eram pe dru­mul cel bun către Ko­gaion, muntele sfânt al dacilor!

Drumul prin albia Râului Şes nu e greu, doar că pe alocuri trebuie să sari din piatră în piatră. Apa vuieşte necon­tenit şi aduce de sus, din munte, un aer răcoros. După aproximativ un kilometru, marcajul o ia brusc la dreap­ta. Imediat ce am urcat malul râului, m-am trezit în pădure, cu un munte aproape vertical dea­supra mea. Poteca şer­puieşte până sus, pierzându-se în întunecimea brazi­lor. Au urmat patru ore de urcuş. În pri­mele două, gându­rile dau năvală: dacă nu am apă destu­lă, dacă iz­voarele sunt seca­te sus, dacă apare ursul, dacă nu găsesc refugiul, dacă…dacă… Şi apoi, încet-încet, se po­tolesc şi dispar ca prin minu­ne. Hai­nele sunt ude, parcă am stat în ploaie, şi mă opresc să beau o gură dră­muită de apă. Liniştea e totală, doar ini­ma bate ca o tobă în piept. Şi nici un gând. Urc mai depar­te, muntele exor­cizează în­cet toate grijile. Râul nu se mai aude. Fagii devin brazi, şi deja se vede lumina dincolo de ei. Se răresc până când în faţa mea rămâne un plai şi chiar în dreapta refugiul, nou-nouţ, făcut din piatră şi lemn. Deasu­pra lui e Şaua Branului, iar în stânga, Vâr­ful Gugu, la 2297 de metri. Mă aşez la masa de piatră a refu­giului şi când noaptea începe să se lase privesc lo­cul şi răsfoiesc notiţele.

Cititi si...
Corelii – oromani – regi străbuni în Tăbliţele de la Sinaia

În sfârşit, izvorul Gugu!

În sfârşit, izvorul Gugu!

Deci, aici trăia Zamolxe! În liniştea deplină a mun­te­lui, aproape, cât mai a­proa­pe de cer. Sus, pe vârful pietruit al Ko­gaionului era peştera sa, dar cu siguranţă pe lângă el trăiau şi câţiva „polistai”, acei preoţi-învăţaţi, care cel mai probabil erau numiţi aşa pentru că înte­meiau oraşe, polisuri, punând la temelia lor credinţa. (În partea de peste munţi a Daciei, înspre Histria, erau numiţi „călători prin nouri”.) La ora asta, Ma­rele Preot şi polistaii săi mân­cau cina obişnuită: ma­lană, o mân­care simplă, făcu­tă din mei sau grâu, ames­tecat de obi­cei cu brânză şi unt sau chiar cu miere. Nu mâncau niciodată carne, doar fructe de pădure, ce se găsesc din abundenţă peste tot, sau mâncare ciobănească. Du­ceau o viaţă aspră şi austeră. Meditau în liniştea pietrelor gri, se plimbau, observau natura în toată splendoarea ei şi ştiau că nu aceasta este viaţa adevărată, ci cea care vine după moarte.

Greierii încep să susure nesfârşit. Apar stelele. Mun­ţii par valuri uriaşe ce răsfrâng lumina lunii, şi în noap­tea liniştită, pare că este lumină ca ziua. Studiau mişca­rea planetelor, rotirea lor tăcută. Pe celălalt munte, Borescu, lumini bizare apăreau şi dispăreau.

Acasă

Alături de soarele blând al di­mi­neţii, în două ore am urcat prin Şaua Branului, am trecut de Stâna Trăznită şi am ajuns în vârful Gugu, în vârful Kogaio­nului. Am început să caut peştera. Mai întâi din ochi, apoi din bolovăniş în bolovăniş. Câteva pietre mari răsturnate. Acolo trebuie să fie! Le dau înconjur, mă urc deasupra lor şi privesc. Asta este! Intrarea se vede clar, deşi pietrele sunt sparte şi sur­pa­te. Nu se poate intra, dar am găsit-o! Stau să îmi trag sufletul. De când am pornit de la refugiu, am urcat două ore neîn­tre­rupt, am luat grohotişul pieptiş, am scurtat prin jnepeni. Aşadar, asta este peştera lui Zamolxe! Stau un pic cu ochii închişi, încercând să „simt” ceva. Nimic. Nici energii, nici Axa Lumii, nici electro-magnetism ciudat, nimic. Vârful muntelui nu se ridică să zboa­re, şi nici lumini ciudate sau ceţuri care să îl facă invizibil nu apar. Cât vezi cu ochii, doar stâncăraie gri şi plaiuri gălbejite de soare. Până la urmă, nici peştera nu e cine ştie ce: câteva stânci, acolo, rostogolite. Nici măcar un însemn misterios sau vreo scrijelitură mai bi­zară. Ce să fac? Să iau piatră cu piatră, să răscolesc mun­ţii ăştia? Să mă bag prin toate cavernele de granit ce îmi par de la distanţă locuri tainice? Ce loc sacru mai e şi pustietatea asta mută, îngră­mă­direa asta fără noimă de pietre, prin clean­ţuri şi văioage sălbăticite? Unde e templul Marelui Preot? Unde e locul de sacrificii? O linişte dispreţuitoare mă sechestrase în mijlocul ei şi toate între­bările mele erau parcă înghiţite de imen­sitatea muntelui. Eram convins că este un mister la mijloc, dar un mister care refuza să se supună curiozităţii me­le. De­za­măgit, m-am întins pe iarba us­cată de lângă peşteră. Vântul adia uşor, aducând mireasma de fân, de brazi, de nori. O pace lină părea că mă cuprinde, şi în afară de ea, nimic nu părea important. Gânduri fugare, îmi pluteau alene prin minte, ca nişte nori. Ce fel de popor fuseseră dacii? De ce votaseră pe viaţă cu modestia şi cum­pătarea? Stăteau pe munţi de aur dar trăiau doar din cio­bănit şi agricultură. Comorile uriaşe, pe care mai târziu Tra­ian le-a smuls de la ei, arătau că ar fi putut trăi în­tr-un lux ca cel al marilor regi, ar fi putut avea palate, tem­­ple uriaşe, puteau să se îmbrace în aur şi argint, şi să bea doar vin grecesc. De ce şi-au ţinut comorile as­cunse prin albii de râu şi au trăit ca nişte „paganes”, sălbăti­ciuni de la marginea pădurii? Zamolxe însuşi, marele lor preot, nu era decât o altă ciudăţenie. Nu avea niciun templu somptuos, niciun loc de sacrificii cu coloane urieşeşti, făcute pe comandă din cea mai stră­lucitoare marmură. Nu avea nici măcar o casă decentă. Deşi se întorsese bo­gat din drumurile sale în Egipt şi în Grecia, trăia într-o peşteră! Bea lapte cu miere şi mânca urdă cu mămăligă, însoţindu-se cu cio­banii, când ar fi putut foarte uşor să bea pre­cum soţia Cesarului doar perle topite în vin. Şi ce era cel mai bi­zar într-o lume cu un Olimp plin de zei­tăţi, acest Zamolxe spu­nea că de fapt nu exis­tă decât un singur zeu! Unul sin­gur! Şi că oamenii sunt ne­mu­ritori, viaţa de-aici fiind mai puţin im­portantă decât viaţa de dincolo.

Deasupra lumii

Deasupra lumii

Sunt îmbătat de mirosul cimbrului uscat şi al jnepe­nilor. Stau întins pe pământ şi îl simt ca pe o mângâiere. Norii rămân încet în urmă. Munţii de jur împrejur tac. Vântul adie uşor, pe lângă urechi. L-o fi simţit şi Za­mol­xe, în rugăciunile lui? El cui se ruga? Nu a spus ni­mănui, niciodată, că el e zeul. A spus doar că există un singur zeu. I-a pre­gătit pe daci pentru ceea ce avea să urmeze şi dacii l-au ascultat. Cinci sute de ani mai târ­ziu, undeva în Betleem, avea să se nască Mesia. Şi odată cu el, viaţa veşnică, pentru care dacii mureau râzând.

Autor: Catalin Manole
Sursa: formula-as.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *